Liniste. vineri, Dec 18 2009

E liniste. Nu se mai aude niciun gand. Stau aici si simt tot. Gaurile din perete, crapaturile din parchet, mirosul de caldura, hainele de pe mine, starea de pace. E un moment de prezenta de care ma bucur intens tocmai pentru ca stiu cat de greu e sa ajungi la el. Nu mai simt durere, desi ieri m-am operat si starea mea nu e chiar vesela. Si cu toate astea ma bucur pentru ca stiu. Stiu ca acum nu-mi mai e frica. E un sentiment care s-a sters. Sunt multi care-si doresc sa poata sa nu simta ceva fie ca e durere fizica, emotionala sau doar o idee obsesiva care-i urmareste peste tot. Eu stiu ca n-am vrut niciuna de mai sus, dar asta mi-a venit bonus. Dupa atatea interventii chirurgicale nici emotii nu mai am. Ma-ntreaba cucoana de la intrarea in sala de operatii:

“-Boli gen hepatita, ulcer, gastrita?”

“-Niciodata.”

“-Alergii la medicamente?”

“-Nu.”

“Alte operatii?”

“Pai sa vedem… O artroscopie, un menisc, un ligament, polipi de 3 ori, umar dislocat si apendicita… dar astea deja joaca la pitici.”

Cucoana ramane panou. Brancardierul care ma stie dupa atatea intalniri zice:

“Vezi? Omului i-a placut odata si continua sa revina.”

Eu intru razand necontrolat in sala de operatii. Usile se inchid.

Atunci mi-am dat seama nu ca nu-mi pasa de mine, doar de faptul ca nu mai am frica. Imi aminteam cum eram la prima operatie. Mai aveam un pic si dadeam in plans. Aveam emotii la injectia in spate. Acum n-am simtit-o… eram plecat departe. Bineinteles ca am vazut tot ce s-a intamplat, live, pe LCD. Bineinteles ca s-a terminat si asteptam sa ma trezesc. Sa simt arsura, sa tip dupa calmante. Nu s-a intamplat. Erau pe langa mine altii “la prima abatere” care ma distrau cu ingrijorarea si frica lor. E socant sa nu mai simti nimic. Pe de alta parte nu mi se pare nici ok. Ca daca poti sa faci chestia asta si pe plan sentimental chiar ajungi indestructibil. O baba tipa pe langa mine ca vrea o cafea de durere. Eu n-o aud. Stau si ma-ntreb daca e reversibil. Daca poti sa te mai intorci la ce erai dupa ce ai suferit schimbarea. Pentru ca stiu ca a fost o senzatie de iluminare sa nu mai simt durerea. Stau si ma gandesc daca vreau s-o aplic si pe alte planuri… dar daca nu-mi place si nu mi pot sa ma-ntorc ? E riscant. Pe tipul indian de langa mine il dezbraca asistentele. Omul se uita disperat la ele si nu scoate niciun sunet. “It’a allright, mate. can you hear me?” Se uita la repezeala prin camera si ma vede in patul de langa el. Aproba din cap. “Now listen up. You can’t get out of bed to go to the toilet so they’ll have to strip you and put this bottle between you’re legs so you can pee. Don’t get all shy allright ?” Imi zambeste si se relaxeaza. Trec ore. Adorm cu castile in urechi. Ma trezesc la 6, imi urla in cap “Black Strobe – I’m a man”. Indianul doarme, baba doarme, asistenta tunsa scurt cu ochi verzi ma intreaba daca am dormit bine. Ma spal, ma-mbrac, il sun pe tata sa vina sa ma ia acasa. Stau la taclale cu indianul in engleza. Si el ca mine, student la Politehnica, venit de departe, accidentat la genunchi. Vine tata, ies afara, zapada de 20 de cm. Raman pe loc fara sa pot sa mai gandesc. Ma ia frigul instantaneu si incep sa tremur. Am o singura poza in cap. Si nu e a mea bine-imbracat, la -2 grade, la 10 metri de masina, operat si cusut perfect. Nu. E a unui soldat impuscat la -20 de grade intr-un sant. Si ma loveste realitatea. Cum o fi oare? Atunci realizrez ca traiesc pra repede. Ca nu ma bucur suficient. Ca mereu trebuie sa fiu primul sau cel mai bun. De ce? In fond nici nu vreau asta. Acum imi dau seama ca am tot, incep sa apreciez, sa uit, sa iert. Ma eliberez treptat si imi dau seama ca e bine asa, sa mergi prin zapada, sa vezi copacii, sa te uiti la soare. Si pentru un moment nu mai vreau nimic. Sunt fericit. E liniste.

One Response »

 

The Projects. Prizonier in paradis. joi, Noi 26 2009

Prietenii ma intreaba ce planuri de viitor am. Eu le zic ca vreau sa ma mut singur (sau daca nu singur, macar mai singur un pic). E un plan banal caracteristic omului obisnuit. Cand le zic asta asteapta toti cu sufletul la gura de parca i-am intrebat de ce e elefantul gri. Majoritatea stiu ca planuri de viitor inseamna pentru mine lucrurile tampite pe care inca nu le-am facut. Si am zis sa fie asta un plan. Simplu asa cum e si fara inteles. Cand eram mai mic si veneam in vizita aici, in Orasul Regie, la prietenii mai mari… era un fel de… ce sa mai era direct paradis. Mancam ce vroiam seara mergeam unde vroiam cu cine si la ce ora vroiam. Am zis ca abia astept sa inceapa facultatea sa pot sa “imi intru in drepturi” ca lumea. Am observat ca sunt multe aspecte in viata care privite de afara par simple si frumoase. Dar cand devii parte din problema, incepe sa-ti dea cu virgula. Cam asa am tras concluzia in ultimul timp. Sa nu fiu prost inteles, iubesc regia si tot ce are ea de oferit. Dar am constatat anumite lucruri care m-au pus pe ganduri. Suntem peste 30.000 de oameni intr-un cartier micut. Ma rog… un cartier cam cat orasul meu natal care are 20.000 de locuitori. Diferenta e ca in regie viata incepe dupa 22:00 pe cand acasa se termina pe la 21:00. Aici farmaciile si bancile de acasa sunt inlocuite de cluburi si shaormerii. Toata lumea apare si dispare, se distreaza si apoi o ia de la capat. Pana prin preajma sesiunii. Si aici vine problema mea. De ce vreau sa plec ? de ce s-a schimbat radical parerea aia pe care o aveam in a doispea, cand era tot frumos si colorat ? Din cauza fricii. Nu, nu mi-e frica. nu mie. m-am obisnuit cu gaurile din sistem si nu ma afecteaza in niciun fel eventualitatea ca as putea sa repet anul sau sa fac restante. nu mai inseamna nimic pentru mine de cand am invatat sa ma bucur de fiecare moment. E vorba de frica celorlalti. Totul merge perfect pana pe la inceputul lui decembrie, cand majoritatea studenteasca incepe sa realizeze ca ar fi frumos daca nu chiar util sa puna mana pe carte. si cum fiecare e cu gandurile lui si cu probleme personale, timpul trece si nu invata nimeni nimic. si se apropie sesiunea. dupa cum e si normal toti se panicheaza instant. si incepe sa se simta. cand vin de-acasa daca stau mai mult de 48 de ore fara sa ies din cartier ma cuprinde si pe mine involuntar starea aceea de frica. e ca si cum oricat de binedispus sau nepasator as veni de acasa, totul sa proiecteaza prin pereti, prin aer, si in cele din urma ma ia si pe mine. si e genul de stare din care iesi greu. trebuie sa te zbati permanent sa-ti faci curaj sa infrunti o frica ce nici macar nu-ti apartine. frica asta iti mananca mult timp. incerci sa inveti dar nu-ti mai intra nimic in cap ca esti prea preocupat de eventualitatea inzecita peste noapte de a nu termina bine ce ai inceput. E drept ca si daca stai singur mereu o sa ai vecini care o sa emane probleme personale dar semnalul lor individual nici nu poate fi comparat cu cel emis din cateva mii de surse simultan. Imi place aici. Nu as pleca niciodata. E cartierul meu preferat, dar acel ceva din aer nu ma lasa sa… sa nu gandesc. Pentru ca in font nu vreau sa gandesc la anumite lucruri. Vreau sa traiesc si frica inceteaza ori de cate ori aleg sa traiesc. Blue-pill / Red-pill situation.

One Response »

 

Press pause. marți, Noi 17 2009

Ce-ar fi daca… te-ai trezi intr-o zi de dimineata si nu ti-ar mai pasa de nimic. da, stiu ca unora li se intampla in fiecare zi dar nu ma refer la acea nepasare care te face sa stai toata ziua ca un lemn in casa si sa dormi. Ma refer la o anumita stare de spirit care nu presupune miserupism. Pur si simplu iti traiesti viata normal dar incerci sa te separi emotional de tot ce te enerveaza, tot ce iti aminteste de trecut, tot ce te face sa simti practic. sa incerci sa privesti totul dinafara, inclusiv pe tine. sa te vezi ca la film si cand ceva nu iese, dat fiind ca esti personajul principal in filmul tau si vrei sa iasa bine, sa alegi solutia care te-ar face fericit ca spectator. pentru ca spectatorii vad intotdeauna mai bine ce se intampla decat cel care face lucrurile sa se intample. nu-i nicio magie. automat daca stai sa te uiti vezi mai multe.  suntem toti obisnuiti a fim inconjurati de oameni. eu unul nu stiu ce m-as face fara populatia monotona din jurul meu. pentru ca eu sunt spectator mereu la filmul lor. decat cand incep sa gandesc eu, devin personajul principal. atunci altii sunt spectatorii. cei care te judeca: obiectiv (sau nu), in perfecta cunostiinta de cauza (sau nu), dorindu-ti tot binele din lume (sau nu).  Pe majoritatea nu-i cunosti, desi sunt chiar in fata ta.

Sa revin acum la spectatori. Fie ca te cunosc indeaproape sau nu ei vor analiza fiecare detaliu al reactiei tale (pentru ca de obicei ai o reactie cand se intmapla ceva). Atunci pentru o fractiune de secunda ai de ales: in general sunt doua optiuni. Ori alegi ce-ti vine instinctiv (plangi / ii dai omului un pumn in sfecla / incepi sa faci galagie ) sau ingheti momentul un pic. si cand ai inghetat momentul ai acea viziune de ansamblu asupra intregii faze. te vezi dinafara, pregatit sa dai replica, vezi si celelalte personaje gata sa te catalogheze in functie de reactie si simti tensiunea momentului. am observat ca daca reusesti sa te separi… de fapt mai degraba sa uiti. sa uiti toate sentimentele care ar putea sa-ti vina in momentul respectiv si care stii ca nu te -ar face sa te simti bine intr-un final indiferent daca rezultatul este sau nu in favoarea ta. sa uiti ca nu iti place sa fii mintit, ca x are ceva cu tine si in general ca ai o reactie anume intr-o anumita situatie. sa uiti raspunsul instinctiv. sa fie nevoie sa stai si sa procesezi cam ce-o sa faci mai departe fara sa fi implicat. pentru ca e clar ca daca uiti pent cateva secunde chiar si ce inseamna o ironie, e greu sa intelegi una cand ti se adreseaza.

Avem capacitatea sa intelegem multe lucruri la fractiune de secunda si in majoritatea cazurilor ne simtim atacati de orice insulta / minciuna / ironie care ni se adreseaza. Dar… daca ai putea sa scapi, sa nu intelegi intentionat ce se intampla si sa-ti pastrezi starea de calm ar fi o treaba deosebita. intrebarea e daca ai face-o sau nu. pentru ca multi ar raspunde cu aceeasi moneda pe logica de ce sa sufar numai eu. stai sa-l fac si pe fraieru asta. sa ma apuc sa ma cert cu el ca n-are dreptate sau sa ma supar irecuperabil pe cineva pentru o greseala de doi lei.  cred ca iertarea si autoconservarea au ceva in comun. atata timp cat refuzi sa auzi ce te deranjeaza nu ai nevoie sa ierti pe nimeni, pentru ca nimeni nu greseste cu nimic. suna intr-un fel a singur impotriva tuturor sau mai degraba singur in lumea ta. ca zici ca “aa, frate pai daca ala a facut si asa si invers pai eu sa stau asa ? sa ma ia de prost ?! ce dreacu. hai sa ma super si eu sa fac o scena”. e ca si cum pierzi. mai tii minte cand erai copil si jucai diverse si atunci cand pierdeai incepeai sa urli si sa te ambalezi pentru ca asa simteai tu. te0ai gandit vreodata cum se vede de-afara ? nu la fel de bine asta e sigur. e vorba de caracter. taria de a nu fi influentat de orice te ridica mult peste ceilalti. cunosc oameni remarcabili ca personalitate, de care nu te poti plictisi, veseli, cu simtul umorului, extrem de inteligenti dar cu mari probleme de caracter. ei nu vad filmul de-afara si de obicei alegerea cea mai buna nu ii preocupa. pe termen lung toti te apreciaza pentru deciziile pe care le iei in situatii limita si desi  o personalitate minunata iti poate deschide multe usi, caracterul in schimb… le poate tine deschise mult timp.

2 Responses »

 

Versus luni, Noi 9 2009

E vorba de un meci strans. Nu exista oameni in acest meci. Esti tu contra tuturor acelor ganduri contradictorii din caput tau. E o lupta nedreapta, ai multi adversari foarte cunoscuti: Frica, Regretul, Credinta, Orgoliul, Intoleranta. La inceput pierzi. Nu exista om care sa le fi doborat pe toate din prima. Sunt sentimente care ne urmaresc peste tot, pe care nu poti sa lee blochezi si care intr-un final pe cei mai slabi, dupa primele lupte ii doboara. Insusirile astea castiga lupta atunci cand devin parte din tine. Cand recunosti ca tie frica sa nu fii respins, ca nu mai crezi in nimeni, ca vrei sa demonstrezi ceva doar pentru a parea mai bun in ochii altora, cand nu ierti, desi stii ca e atat de simplu. You are what you repeatedly do. Au fost multe momente cand m-au invins rand pe rand toti acesti demoni ai mei. Sunt de parere ca inveti din greseli fie ca sunt ale tale sau ale altora. Atata timp cat esti atent ce se intampla si citesti semnele, fara sa fii plecat cu pluta, iti dai seama de anumite chestii de finete pe care poti sa le aplici sau nu. E o treaba de decizie. Acum incepe partea interesanta. Pana de curand eram convins ca in viata toate lucrurile merg in functie de ce decizii iei. Ca mereu ai sansa sa alegi si ca poti alege si indirect. Atunci cand nu ai curajul sa faci ceva deosebit (sa te arunci cu coarda de pe o macara sau sa-i spui unei fete ce simti) deja ai luat indirect o decizie. Pana acum m-am bazat pe decizii. A trebuit sa aleg si alegand mereu am devenit expert in a alege cel putin in cazurile care ma privesc in mod direct pe mine. Am ales si prost. Cand alegi, ori e bine ori e prost. Mai rar exista nuante de gri. Dar alegand intelegi, si intelegand cresti. Am prieteni care insa nu cred in teoria asta. Sunt oameni deosebiti, toti prietenii mei sunt oameni deosebiti, dar e un grup anume din ei care nu crede in alegeri. Ei cred in ceea ce se numeste destin. Pentru mine era un cuvant suspect cu conotatii ezoterice pana sa-mi dau seama ca sunt anumite lucruri pe care nu poti sa le controlezi si care dupa ce se intampla iti aprind un bec in cap pe care scrie “treaba asta te astepta de mult”. Si atunci stii ca acel ceva din capul tau are dreptate. Ca intradevar o aveai pregatita de mult si in cele din urma s-a intamplat. Ca e de bine sau ca e de rau e mai putin important. Asa ca stai si te gandesti la un moment dat ca dupa ce ti-ai petrecut ani din viata alegand si crezand in ceea ce alegi apare un concept nou pe care, oricat ai fi de inversunat nu-l poti ignora. Un exemlplu concret. Dupa ce am jucat ani de zile basket si ma accidentam frecvent, AM ALES sa renunt. Sa intorc spatele si sa fac altceva care sa nu imi mai faca rau. Era o pasiune intradevar dar se transfosmase intr-una dureroasa. A fost greu dar am renuntat. Apoi am inceput la facultate orele de sport unde evident trebuia sa vada ala ca te misti ca sa iei o nota. Mi-am zis ca nu are rost sa joc in echipa pentru ca se stia ca ma prinde iar febra si o sa-mi iau o palma de sus sa ma calmez. Asa ca judecand la rece situatia am ales (din nou) sa arunc decat la cos. De pe loc, fara sa ma agit, de antrenament asa. Si cum aruncam eu la cos vine unul din tipii care juca in echipa si-mi propune sa joc cu ei. Instant uit de tote principiile mele, si fara sa-mi dau seama eram deja pe teren cu ei. Momentul zero. Porneste meciul. Trec 4 secunde, primesc prima pasa. Mai trec 4 secunde, driblez primul om. Trec inca doua secunde: imi sare genunchiul din incheietura. Instinctiv ma relaxez instant ca sa nu pun presiune pe el si ma duc blana pe parchet. Se face liniste. In capul meu doar, in rest toate merg normal. Nu se aude decat un tiuit de durere chirurgicala si o voce care imi spune ca o merit din plin pentru ca nu gandesc. E vocea din capul meu care apare in momente grele. E mereu obiectiva si axata pe personaj dar nu poti sa ai o discutie civilizata cu ea. Ea are dreptate mereu. Si stau acolo intins pe podea intr-un moment de prezenta maxima in care numaram crapaturile din parchet asteptand sa-mi simt din nou piciorul. Incet incet, paralizia de moment trece si ma misc. fara zgomote, fara sa ma stramb. Durerea fizica mi-a fost intotdeauna apropiata. Acum nu mai inseamna nimic. Sunt momente in viata in care nu poti sa te opresti din gandit. Cand crezi ca ai o viata grea si esti preocupat mereu de ganduri care te iau cu asalt. Am invatat ca esti puternic atunci cand poti sa faci mintea sa taca. Inca personal nu reusesc, desi fac eforturi mari. Dar sunt faze in viata care iti fac mintea sa taca. Atunci cand simti durere intensa si iti dai seama pe moment ca nu vrei decat sa te bucuri de viata, si ca nu mai ai nevoie de nimic altceva decat sa mergi cum a fost in cazul meu. Atunci esti prezent. A fost o experienta unica. Nu mai auzeam niciun gand. Eram acolo pe jos cu simturile la maxim, asteptand. Sunt momente ca astea cand realizezi adevaruri. Cand nu esti influentat de minte si poti sa iti dai seama obiectiv care iti sunt limitele si pana unde esti dispus sa mergi. Atunci realizezi ceva. Si in acelasi timp iti propui ceva. Se termina faza. Ma ridic si usor incep sa merg, schiopatand, dar fericit ca e doar atat, spre ora de mate.  Ajung cam intr-un sfert de ora. Ma trantesc in prima banca cu capul pe brate si bratele pe banca si incep sa gandesc. “Aia e frate, ai ALES din inconstienta sa joci, si ti-ai luat palma de rigoare. Nu a fost sa fie asa. Puteai sa stai linistit cu panoul tau si sa arunci fara sa te fortezi. Ca ai vrut sa fii smecher sau nu nu prea mai conteaza. Data viitoare fii mai atent cand alegi.” Inchid din nou mintea si devin prezent. Si atunci ma loveste. Pe banca in care ma asezasem fix in fata ochilor mei statea scris ceva cu pixul. Lucru prin definitie obisnuit ca doar pe toate bancile din politehnica scrie cate ceva. Aici s-a intamplat incredibilul. Aici mi-am dat seama ca nu am ales eu. In fond m-am asezat intr-o banca oarecare, fara sa aleg una anume si putea sa scrie pe ea orice de la “Mitzy iz za best” pana la “Muie Flondor!”. Dar nu, pe banca scria cu majuscule “YOU HAVE LOST THE GAME”. Faza la care am ramas blocat. Si aici iar eram prezent pentru ca nici sa vreau nu puteam gandi. Scurt. Direct. Fara introduceri si fara explicatii. You have lost the game. Si asta a fost momentul cand mi-am pierdut religia alegerii. E greu sa crezi in ceva mult timp si apoi sa vina o vreme cand trebuie sa crezi in altceva dar si mai greu e cand vine o vreme in care nu mai crezi nimic.

One Response »

 

Mergi mai departe ! joi, Oct 29 2009

Zilele astea am invatat un lucru pe care deja il stiam. Suna cel putin penibil sa inveti ceva ce stii. Suna a toceala. Dar de fapt am invatat ceva practic, trait, ceva ce stiam doar in teorie, de care de fapt eram sigur in teorie dar pe care nu-l traisem in viata. Am invatat ca singura persoana pe care te poti baza esti tu. Ca vor fi mereu oameni care te vor dezamagi. Si nu vorbesc de cei care stiu doar sa comenteze. De cei care isi dau cu parerea cum ar fi mai bine sau care-ti zic ca esti prost la fiecare greseala pe care o faci. Ei nu inseamna nimic. Vorbesc de oamenii care conteaza pentru ca ei te dezamagesc cel mai cumplit. Era o vreme cand puteam sa ma implic emotional fara sa clipesc. Era frumos. Aia era dragostea. Cand nu aveam background si puteam sa iubesc pe oricine oricat de mult puteam. Dar asta implica incredere multa. Incredere pe care nu am ezitat sa o pun in joc. Si rand pe rand increderea a disparut pentru ca se stie, relatiile care merg cel mai bine sunt cele in care nu te implici mai mult decat e nevoie. Imi dau seama acum ca asta mai am de invatat. De-a lungul timpului dupa ce mi-am luat-o in barba de multe ori pe planul asta la un moment dat obosit sa ma consum mereu cu ganduri de genul “ce-ar fi fost daca” si am renuntat pur si simplu. Am renuntat sa ma mai atasez. Am cunoscut multa lume asa, erau persoane deosebite (am o predilectie pentru persoane deosebite) dar nu ma implicam. Nu de frica, mai degraba din instinct de conservare. Nu vroiam pur si simplu sa se ajunga la acel final pe care il traisem de atatea ori cand totul se termina, de obicei fara prea multe explicatii si persoana respectiva disparea in ceata si eu ramaneam sa ma framant ca un idiot cu saptamanile. A venit o vreme cand am obosit sa mai fac asta si pur si simplu mi-am impus sa nu ma mai implic. Sa traiesc tot de la rece. Parea imposibil la inceput dar e relativ usor. Trebuie sa adaug si ca e ceva de o cruzime rara sa faci pe cineva sa se ataseze de tine si tu la o adica sa poti sa-i spui adio zambind, fara sa simti nici cea mai marunta mustrare de constiinta sau strangere de inima. Eu sunt capabil in momentul de fata de astfel de cruzime emotionala. O aplic cu toata lumea care intra in viata mea intima. Acum stau si ma gandesc de ce de fiecare data cand las garda asta de otel jos si cred ca am gasit pe cine trebuie, de fiecare data sunt dezamagit de persoana respectiva, pentru ca e drept ca sunt foarte pretentios dar s-au gasit oameni destul de multi pe care sa-i pot cataloga ca fiind perfecti dn punctul asta de vedere. Si am renuntat atunci. Am renuntat la scutul meu. Am devenit acel eu, care vrea sa se implice si care vrea sa-i pese de cineva. Si scurt, de fiecare data cand faceam asta se rupea firul si eu ramaneam explicit in copac. Mi-a fost greu sa merg mai departe dar cu antrenament (adica dintr-o dezamagire intr-alta) si datorita faptului ca am o viata full-tempo care nu-mi da voie sa pierd prea mult timp gandundu-ma la aiureli, am revenit pe picioarele mele si am mers mai departe. Au fost dati cand am sperat sa se intample ceva. Chiar o minune, daca se poate sa fie tot cum era si sa stiu ce am gresit si cand si cum. Dar viata reala nu e ca in filme. Nu sunt primu care a zis-o, sunt ala care o traieste zi de zi la intensitate maxima. Am invatat prin asta sa ma bucur de moment si de oameni si de timp.

Dat fiind ca timpul e relativ, a trebuit sa ma bucur mai mult de viata. Si am inceput cu lucrurile simple. Am uitat dezamagirile instant (nu am idee cum) si am luat-o usor, sistematic cu tot ce vroiam sa fac. Am si o lista cu obiective personale care e imposibil de pierdut. Cineva (tata) spunea ca nu poti sa le faci pe toate. Altcineva (eu) a demonstrat ca se poate, din aproape in aproape, axat pe obiectiv, cu daruire maxima. Sunt tot ceea ce mi-am dorit sa fiu si inafara de fleacuri cum ar fi un apartament personal sau masina pot sa zic ca am trait pana caum cat altii de 3 ori mai in varsta decat mine. Eu sunt cel care traieste acum, in momentul prezent. Dar cum nimic nu e perfect apar si crapaturile pe zidul meu alb. A fost mereu asa: cand era ceva de facut, atata timp cat depindea de mine si numai de mine totul iesea perfect. Ma documentam, renuntam la alte preocupari, nu dormeam doar ca sa pot sa fac totul asa cum trebuie. Oamenii ma intreaba la interviuri cum stau cu lucrul in echipa si le zic sincer ca prost, pentru ca nu am avut ocazia sa fac ceva “perfect” in echipa. Oamenii sunt extraordinari si toti au idei demne de apreciat dar daca nu exista acel ceva care sa-i lege si sa-i faca sa lucreze ca un tot unitar, pur si simplu treaba nu merge. Si cand treaba nu merge se produc rupturi.  Intr-o relatie de orice fel nu e suficient sa vrea unul singur. Asta a fost din nou o lectie importanta. Degeaba o persoana isi doreste si chiar isi dedica viata si timpul pentru un scop daca cealalta persoana nu e pe aceeasi lungime de unda. Perfectiunea singulara nu e un concept viabil in nicio relatie. Si intr-o relatie de doi imi dau seama ca e acea munca “de echipa” atunci cand cei doi ajung sa simta, intervine lungimea de unda care se sincronizeaza atat de o parte cat si de cealalta. Un semnal puternic emis dintr-o singura parte care nu este receptionat nicaieri e ca un strigat de ajutor la  capatul lumii unde nu te aude nimeni. Mi-am dat seama ca e important sa realizezi din timp daca “echipa” e ceea ce vrei tu sa fie si daca te poti intelege la alt nivel cu ea. Pentru ca daca nu e, toata frumusetea si tot sentimentul ala de la inceput sunt degeaba. E un cuplu de forte care se alimenteaza si se sting reciproc.  Si atunci cand nu e, nu are rost sa lasi garda jos pentru ca singurul care pierde esti tu.

Din principii de autoconservare cel mai bine strangi din dinti si  mergi mai departe. Fara sa te uiti inapoi, fara regrete. Cel mai puternic e cel care poate sa dispara in 5 minute definitiv din viata cuiva. Sa se intoarca si sa plece. Evident aici mai am de lucru. si probabil va ramane un defect necorectat al meu pentru ca eu iert. M-am obisnuit cu ideea ca oamenii fac greseli. Si eu sunt om si o dau in bara regulat dar mereu insist sa invat ceva din ce gresesc. Si dintr-un motiv necunoscut si mie iert, fara sa gandesc, iert fara nicio asteptare din partea celorlalti. Am invatat sa cred in a doua sansa. Nu e valabil si pentru mine. Eu daca gresesc fata de mine nu-mi acord a doua sansa pe principiul ca nimeni nu mi-a acordat-o niciodata. Dar prin a doua sansa ii dau omului o ocazie sa remedieze ceva, sa apese pe restart, sa incerce din nou. Am crescut intr-un mediu competitiv unde am invatat ca daca esti aruncat de 9 ori la pamant si dupa a zecea oara te ridici in picioare, atunci stralucesti cu adevarat. Atunci constientizezi diferentele dintre tine si cei care te inconjoara si pe masura ce timpul trece, diferentele astea se amplifica, dar continui sa acorzi a doua sansa pentru ca stii ca nu toti sunt la fel de puternici ca tine si nu toti au capacitatea de a renunta la tot si de a merge mai departe.

3 Responses »

 

Oamenii de langa tine joi, Oct 29 2009

Vor fi mereu oameni oriunde te duci. Pe langa majoritatea dintre ei treci neobservat, lucrurile merg inainte si nu se intampla nimic neobisnuit. Apoi sunt oamenii pe care ii cunosti. Cei pe care te bucuri ca-i cunosti si cei carora le-ai curma existenta printr-un simplu gest. Dar de ce sa gandim asa cand stim cu totii prea bine ca daca toate ar fi perfecte ne-am plictisi repede. Aici intervin ei. Sunt permanent acolo sa-ti aduca aminte ca ei sunt la un nivel si tu la altul, ca nu gandesti bine, ca nu ai ales cum trebuia. Sunt vocile pe care le auzi si zambesti stiind ca prin asta iti confirma ca esti peste ei. Parca daca oamenii astia ar disparea nu ar mai fi la fel. Ai ramane cu cealalta jumatate: prietenii care trag de tine sa iesi din casa, persoana iubita care dintr-o privire iti spune ce simte, parintii care sunt obsedati permanent sa te aduca pe drumul cel bun, profesorii de liceu pe care ii iei la caterinca, profesorii de facultate care te iau la caterinca, fostele prietene cu care te saluti din moralitate, sau antrenorul care a tipat la tine vreo 3 saptamani adunat. Dar ei sunt oamenii deosebiti. Sunt cei pe care nu-i uiti. La un interviu am fost intrebat daca am un idol in viata si cine anume e. A fost o intrebare destul de dificila pentru ca daca as fi ales sa spun ceva de fatada doar ca sa scap nu m-as fi simtit bine in sinea mea. Asa ca am ales sa fiu sincer. M-am gandit destul de serios la intrebare si am spus ca nu am un idol in viata. Pe principiul ca sunt multi oameni care m-au “antrenat” in ale vietii si pe fiecare il respect in parte si ii multumesc ca a impartit cu mine acea fractiune de intelepciune / vointa / devotament / ambitie. Dar nu pot sa zic ca e vreuna dintre aceste persoane idolul meu. nici pe departe. Fiecare din ei se pricepe pe treaba lui, dar toti au probleme pe alte parti. Probabil dint toti acesti oameni, daca as reusi sa extrag calitatile si sa le compilez intr-unul singur ar fi intradevar un exemplar deosebit. Toti au meritul lor in final pentru ceea ce esti. Intr-un mod mai mult sau mai putin direct toti cei cu care intri in contact te influenteaza. Si aici nu vorbim de bine sau de rau ca sunt doua cuvinte gri. Vorbim de ce auzi si dai mai departe, de ce simti si transmiti la randul tau, de ce iti arata altii si dai mai departe. Asta e socilizarea pentru mine. Per total sunt un produs al oamenilor de langa mine. Fiecare a venit, a lasat ceva si a plecat (sau a ramas). Sunt toti cei de langa mine care imi lumineaza sau imi strica ziua. Si impreuna ne facem unii altora un serviciu. Ne scutim de plictiseala.

One Response »

 

All Falls Down marți, Sep 8 2009

Orice om are parte de-a lungul vietii de incercari grele. trebuie sa se lupte sa-si plateasca chiria, sa ramana in scoala, sa isi aleaga prieteni potriviti si sa-i pastreze, pe scurt, sa urce incet-incet la alt nivel. e o lupta continua cu care ne-am obisnuit in mare masura toti. avem capacitatea de a ne adapta treptat la orice conditii. dar luptand in fiecare zi vine o vreme cand iti dai seama ca nu mai stii pentru ce lupti. nu se intampla tuturor, e drept dar cunosc multi oameni printre care ma numar care au pierdut busola pe drum. multi dintre ei au ajuns la un capat de linie. sunt doar doua capete de linie in lupta asta. ori iesi invins, cedezi undeva pe drum, fara sa stii daca mai aveai mult sau putin pana la capat (oricum e irelevant) ori ajungi la celalalt capat de linie unde ti-ai indeplinit scopul. now what ? da, ipotetic ai salariu ca lumea ai viata ta, te duci in carrefour odata la 2 zile (si nu doar ca sa iei paine), ai masina, ai casa, ai tot ce ti-ai dorit. si-apoi? ce  urmeaza ? o sa te bucuri de tot bineinteles. la intensitate maxima ca doar ai muncit pentru tot (sau nu). se termina si perioada aia. am stat si m-am gandit mult la asta si oricum as incerca sa raspund intr-un fel sau altul se cam termina acolo. nu prea mai ai scopul. depinde pana la urma si cum ai trait. daca nu ai avut vreodata un scop nu prea mai are rost sa te gandesti. cel mai greu e cand ai avut scop dupa scop, cand a devenit un sport sa iti indeplinesti dorintele si cand te trezesti ca nu mai ai ce sa mai indeplinesti. sincer ma sperie perspectiva pentru ca nu mai e mult pana atunci si cred ca=mi place mai mult viata asta in care am totul si nimic. in care fiecare zi e o provocare si mereu imi propun cate ceva nou. normal ca nu pot sa ma tin de toate si normal ca sunt dezamagit si zic uite ma vezi ? iar ai zis ca faci si acum te dai la fund. dar pe de alta parte e si sentimentul ala de mision acomplished pe care il am ori de cate ori imi iese ceva ok. nu-mi imaginez o viata chiar si cu lumea la picioare dar in care sa nu am nimic care sa ma faca sa simt ca traiesc. nu vreau sa ma trezesc diminata doar ca sa beau un ceai. desi e visul multora. dupa ani in care am tras de mine sa ajung la un nivel… eu nu vreau sa ma opresc. poti sa-mi zic cum vrei. poate sunt eu intr-un razboi imaginar. poate iau totul prea in serios. dar uite ca nu regret nimic pana acum. decat poate ca imi pare rau de anumite evenimente care m-au afectat si pe care nu am putut sa le controlez. dar pot sa zic ca si acele evenimente m-au facut mai puternic. bineinteles ca in lupta asta mai simt nevoia sa fortez nota, mai apar momente in care vreau sa par ce nu sunt sau in care vreau sa demonstrez lucruri care de altfel nu tebuie demonstrate. dar treaba se rezolva repede. pic tare si ma calmez. that’s how the cookie crumbles. dar sarind peste acele limite ntre care ar trebui sa stau si spre care tind mereu toata lupta asta ma face sa simt ca traiesc. e amuzant cum vorbesc cateodata cu anumite persoane si cand le vad asa de calme si relaxate imi dau seama ca ar trebui sa reduc si eu turatie si sa ma mai bucur de viata. aunci imi dau seama ca ma grabesc spre o indelungata vacanta. si nu ma refer la moarte inca. cand incetinesti incepi sa vezi. si nu in ultimul rand incep sa te vada si altii. si asta e bine. e bine sa iti aduci aminte ca toate au un final si ca trebuie sa aiba unul, ca nu esti automat, ca mai trebuie si sa traiesti. We’re not here for a long tme, we’re here for a good time.

One Response »

 

Trage tare ! marți, Iun 9 2009

Cand iti propui ceva toata puterea sta in tine. Oamenii cred ca de reusita lor depind mai multi factori cand de fapt prin simplul fapt ca vrei poti trece peste orice obstacol. Unii zic ca nu e de ajuns sa vrei, ca si ei vor multe. In realitate daca vrei poti face orice. Trebuie sa vrei cu adevarat si sa te dedici scopului si sa ramai surd la remarcile pesimiste/tupeiste/si cam in plus ale altora. Foarte mult iti influenteaza reusita cei de langa tine. Sunt oamenii carora vrei sa le dovedesti ceva, pe care ii respecti, langa care vrei sa ajungi, sunt cei pe care ii vezi zi de zi in metrou si nu au nimic special si oamenii care te sustin, pe care ii ai mereu aproape: familia si prietenii cei mai buni.  Din toate aceste categorii cel mai puternic influentat esti de ultima. Ei sunt oamenii care te cunosc cel mai bine. Ei iti stiu calitatile, limitarile si iti inteleg modul de a gandi. sunt oamenii care prin cateva cuvinte te pot ridica si iti pot da sperante si care cateodata doar prin liniste pot sa dea cu tine de pamant. Dar increderea in sine nu ar trebui sa aiba nimic de a face cu ei, pentru ca in cele din urma sinele esti tu. Tu te cunosti cel mai bine si batalia se da mereu in mintea ta. Atata timp cat nu-i lasi pe toti sa intre in capul tau si sa se distreze, acolo (in capul tau) va fi permanent linistea siguranta si motivatia de care ai nevoie sa poti duce pana la capat ce ti-ai propus. Singura voce pe care trebuie sa o auzi este vocea ta interna care iti va spune mereu ce sa faci mai departe. S-a demonstrat si stiintific ca omul este capabil de orice. in conditii extreme omul devine si mai capabil probabil din instinct de supravietuire. Deci sintagma pe care o auzi zilnic “nu pot” e mereu o minciuna. Oare ?

Intradervar fizic, omul nu are limitari. dar cum fizicul nu actioneaza de capul lui intervine controlul psihic. Incepi sa crezi. Sa crezi ca NU esti destul de puternic, ca NU esti destul de frumos, ca NU esti destul de destept. Ce-ar fi daca in momentele acestea, in care incepi sa NU mai crezi in tine, sa uiti de NU. Sa tai toate NU-urile, toate negativismele care te inconjoara ? Ar fi de vis. Din nefericire sunt foarte putini cei care isi pot distruge limitarile psihice pentru a isi lasa restul organismului sa-si faca treaba. Nu sunt oameni predestinati pentru asa ceva, nu sunt antrenati pentru asta, sunt oameni obisnuiti ca mine si ca tine care au VRUT candva, cand erau mai mici. Au vrut sa devina conducatori de tari, mari sportivi sau oameni de stiinta. Diferenta dinte ei si restul lumii e ca ei nu au uitat ce au vrut. Nu au uitat asta nici o secunda din viata lor. Asta e definitia sigurantei: sa stii ca orice ar fi tu vei ajunge acolo unde vrei. Bineinteles de la un punct nu mai e de ajuns sa vrei dar dornita te motiveaza si fara sa iti dai seama devii mai bun in ceea ce faci. Sa nu lasi niciodata nereusitele altora sau mai rau,vorbele altora sa te tina din drumul tau. Imposibil nu e nimic, spunea o reclama la Adidas. In orice scop mare al oricaruia din noi e implicata multa munca. Cel mai important e sa nu te indoiesti de tine pentru ca daca tragi tare, restul e apa de ploaie si vorbe in vant.

One Response »

 

Sentimentul suprem vineri, Iun 5 2009

Cateodata e greu sa lupti pentru ceva. Cateodata e inutil. Cateodata merita. Atata timp cat ai un scop poate fi oricare din cele trei. Poate fi chiar toate la un loc. E vorba de scop, de ceea ce presupune el. Toti avem scopuri in viata. Sunt idealuri in care credem, care ne fac sa mergem mai departe, care ne tin legati permanent de viata. Unii vor bani, altii cauta recunoasterea, toti vrem sa fim mai buni, sa “crestem” doar ca pe parcurs unii dintre noi uita ce inseamna sa cresti de fapt. Ei nu vor sa mai creasca pentru frumusetea de a creste ci doar pentru fatada, pentru a-si indeplini alte scopuri indirecte. Oamenii uita. Uita esentialul: ca e frumos sa traiesti doar pentru faptul ca  e frumos, nu ca sa-ti faci o lista de idealuri pentru care sa sacrifici lucruri si oameni care merita un tratament mult mai bun.

Sa luam sportul de exemplu. Sportul a fost intotdeauna pentru mine un mod de a ma afirma. A fost frumos la inceput cand era doar frumusetea sportului, cand il faceam pentru mine, pentru ca stiam ca imi prinde bine. Apoi am vrut mai mult. Nu e nimic rau in a vrea mai mult, doar ca e ca si in evolutie: evoluezi pana la un punct maxim dupa care te opresti. Ajungi la tavan. Vrei mai sus? Te dai cu capul. Aici devine inutil. Aici uiti de unde ai plecat, stii doar ca vrei mai mult si pierzi magia a ceea ce faci. Incepi sa te oftici cand pierzi un meci de basket desi ar trebui poate sa te bucuri ca esti acolo si ca poti sa joci. Asta e pentru mine magia de a juca. Winner takes all nu mai inseamna nimic. Pentru ca in sport nu pierzi. Mereu inveti cate ceva atata timp cat faci asta pentru tine, nu pentru a trai din ea, nu pentru a iti alimenta egoul din asa ceva. Pentru ca e o limita, o linie foarte subtire intre cele doua. E o linie pe care daca o calci prea des te arunca in cap. Si aici devine tragic. Incepi sa crezi ca nu esti destul de bun, incepi sa urasti, sa vrei mai mult. Ajungi la un moment dat sa te urasti pe tine, pentu ceva ce nu poti face, pentru o bariera pe care nu o poti depasi. Uiti. Uiti de la ce a plecat totul. Uiti de zilele cand aveai jumatate de metru si te uitai blazat la cei mai mari cu se distrau. Nu vedeai la ei decat jocul. Pe vremea aia nu distingeai ura si sentimentele egoiste pe care acum le vezi des la altii dar nu destul de des le recunosti in tine.

Asa e la inceput. E doar jocul si nimic mai mult. E placerea de a fi pe teren, nu de a castiga. Pentru ca atunci stii prea bine ca nu poti sa castigi mereu. Atunci abia incepi sa-ti doresti. Apoi lupti pentru ceea ce vrei. Incepi sa cresti. Si in cele din urma ajungi la un moment critic unde trebuie sa alegi daca te opresti sau nu din “evolutie”. E ca si cum ajungi la o varsta si ai vrea sa se opreasca timpul in loc. Sa fi multumit cu ce ai atunci, cu ce esti atunci. E bine sa-ti aduci aminte de momentele cand te-ai bucurat ca esti acolo si joci. Sa-ti amintesti de fiecare data cand incepi sa crezi ca esti supererou si de dragul audientei sa risti totul pentru a rasturna sansele in favoarea ta. Se intampla rar sa reusesti. E o satisfactie divina. Incepi sa crezi ca esti de neatins. Aici gresesti si jocul te-arunca in cap. Ajungi la trei operatii pe acelasi genunchi si inca te crezi supererou. Vine o vreme cand trebuie sa-ti dai seama ca nu esti. Si intradevar asta se intampla, dar esti om si continui sa ai  scapari. Te prinde febra jocului si vrei iar mai mult. Aici e alt punct critic. Sa reusesti sa te controlezi in astfel de momente dovedeste intradevar ca esti multumit cu ceea ce esti in acel moment. Fie ca esti invins, fie ca nu, jocul ramane acelasi. Mereu vor fi altii mai buni ca tine. Sa vrei sa fii cel mai bun e iarasi de bine, e ceva ce te face sa ai incredere in tine si de aici si expresia de prea multa incredere in tine. Sportul te invata ca vine un moment in care lucrurile se schimba, un moment in care daca nu esti fericit cu ceea ce faci ar fi mai bine sa te opresti. Multi dintr noi ignora acest avertisment si asa uitam ca nu suntem supereroi. Uitam de unde am plecat. Uitam pentru ce suntem pe teren. Incercam sa dovedim ceva desi stim prea bine ca avem anumite limite si ca ne punem in pericol ori de cate ori incercam sa le depasim. Totul tine de control. Cei mai buni sunt in cele din urma cei care se retrag la timp. Pentru ca raman cu amintirile placute. Ei sunt cei care joaca pentru joc, care se retrag fara galagie, care nu se enerveaza, care se bucura de moment, care nu-si fac griji de scoruri si de ratarile coechipierilor, care nu reproseaza, nu insulta, nu urasc. Nimeni nu-I cunoaste pentru ca trec neobservati: ei sunt adevaratii supereroi. Ceilalti muritori de rand aleg gloria scurta fara sa tina cont de prabusirile dezastruoase care vin la pachet cu ea. Cei din urma ar trebui sa fie cei dintai.

3 Responses »