Zilele astea am invatat un lucru pe care deja il stiam. Suna cel putin penibil sa inveti ceva ce stii. Suna a toceala. Dar de fapt am invatat ceva practic, trait, ceva ce stiam doar in teorie, de care de fapt eram sigur in teorie dar pe care nu-l traisem in viata. Am invatat ca singura persoana pe care te poti baza esti tu. Ca vor fi mereu oameni care te vor dezamagi. Si nu vorbesc de cei care stiu doar sa comenteze. De cei care isi dau cu parerea cum ar fi mai bine sau care-ti zic ca esti prost la fiecare greseala pe care o faci. Ei nu inseamna nimic. Vorbesc de oamenii care conteaza pentru ca ei te dezamagesc cel mai cumplit. Era o vreme cand puteam sa ma implic emotional fara sa clipesc. Era frumos. Aia era dragostea. Cand nu aveam background si puteam sa iubesc pe oricine oricat de mult puteam. Dar asta implica incredere multa. Incredere pe care nu am ezitat sa o pun in joc. Si rand pe rand increderea a disparut pentru ca se stie, relatiile care merg cel mai bine sunt cele in care nu te implici mai mult decat e nevoie. Imi dau seama acum ca asta mai am de invatat. De-a lungul timpului dupa ce mi-am luat-o in barba de multe ori pe planul asta la un moment dat obosit sa ma consum mereu cu ganduri de genul “ce-ar fi fost daca” si am renuntat pur si simplu. Am renuntat sa ma mai atasez. Am cunoscut multa lume asa, erau persoane deosebite (am o predilectie pentru persoane deosebite) dar nu ma implicam. Nu de frica, mai degraba din instinct de conservare. Nu vroiam pur si simplu sa se ajunga la acel final pe care il traisem de atatea ori cand totul se termina, de obicei fara prea multe explicatii si persoana respectiva disparea in ceata si eu ramaneam sa ma framant ca un idiot cu saptamanile. A venit o vreme cand am obosit sa mai fac asta si pur si simplu mi-am impus sa nu ma mai implic. Sa traiesc tot de la rece. Parea imposibil la inceput dar e relativ usor. Trebuie sa adaug si ca e ceva de o cruzime rara sa faci pe cineva sa se ataseze de tine si tu la o adica sa poti sa-i spui adio zambind, fara sa simti nici cea mai marunta mustrare de constiinta sau strangere de inima. Eu sunt capabil in momentul de fata de astfel de cruzime emotionala. O aplic cu toata lumea care intra in viata mea intima. Acum stau si ma gandesc de ce de fiecare data cand las garda asta de otel jos si cred ca am gasit pe cine trebuie, de fiecare data sunt dezamagit de persoana respectiva, pentru ca e drept ca sunt foarte pretentios dar s-au gasit oameni destul de multi pe care sa-i pot cataloga ca fiind perfecti dn punctul asta de vedere. Si am renuntat atunci. Am renuntat la scutul meu. Am devenit acel eu, care vrea sa se implice si care vrea sa-i pese de cineva. Si scurt, de fiecare data cand faceam asta se rupea firul si eu ramaneam explicit in copac. Mi-a fost greu sa merg mai departe dar cu antrenament (adica dintr-o dezamagire intr-alta) si datorita faptului ca am o viata full-tempo care nu-mi da voie sa pierd prea mult timp gandundu-ma la aiureli, am revenit pe picioarele mele si am mers mai departe. Au fost dati cand am sperat sa se intample ceva. Chiar o minune, daca se poate sa fie tot cum era si sa stiu ce am gresit si cand si cum. Dar viata reala nu e ca in filme. Nu sunt primu care a zis-o, sunt ala care o traieste zi de zi la intensitate maxima. Am invatat prin asta sa ma bucur de moment si de oameni si de timp.
Dat fiind ca timpul e relativ, a trebuit sa ma bucur mai mult de viata. Si am inceput cu lucrurile simple. Am uitat dezamagirile instant (nu am idee cum) si am luat-o usor, sistematic cu tot ce vroiam sa fac. Am si o lista cu obiective personale care e imposibil de pierdut. Cineva (tata) spunea ca nu poti sa le faci pe toate. Altcineva (eu) a demonstrat ca se poate, din aproape in aproape, axat pe obiectiv, cu daruire maxima. Sunt tot ceea ce mi-am dorit sa fiu si inafara de fleacuri cum ar fi un apartament personal sau masina pot sa zic ca am trait pana caum cat altii de 3 ori mai in varsta decat mine. Eu sunt cel care traieste acum, in momentul prezent. Dar cum nimic nu e perfect apar si crapaturile pe zidul meu alb. A fost mereu asa: cand era ceva de facut, atata timp cat depindea de mine si numai de mine totul iesea perfect. Ma documentam, renuntam la alte preocupari, nu dormeam doar ca sa pot sa fac totul asa cum trebuie. Oamenii ma intreaba la interviuri cum stau cu lucrul in echipa si le zic sincer ca prost, pentru ca nu am avut ocazia sa fac ceva “perfect” in echipa. Oamenii sunt extraordinari si toti au idei demne de apreciat dar daca nu exista acel ceva care sa-i lege si sa-i faca sa lucreze ca un tot unitar, pur si simplu treaba nu merge. Si cand treaba nu merge se produc rupturi. Intr-o relatie de orice fel nu e suficient sa vrea unul singur. Asta a fost din nou o lectie importanta. Degeaba o persoana isi doreste si chiar isi dedica viata si timpul pentru un scop daca cealalta persoana nu e pe aceeasi lungime de unda. Perfectiunea singulara nu e un concept viabil in nicio relatie. Si intr-o relatie de doi imi dau seama ca e acea munca “de echipa” atunci cand cei doi ajung sa simta, intervine lungimea de unda care se sincronizeaza atat de o parte cat si de cealalta. Un semnal puternic emis dintr-o singura parte care nu este receptionat nicaieri e ca un strigat de ajutor la capatul lumii unde nu te aude nimeni. Mi-am dat seama ca e important sa realizezi din timp daca “echipa” e ceea ce vrei tu sa fie si daca te poti intelege la alt nivel cu ea. Pentru ca daca nu e, toata frumusetea si tot sentimentul ala de la inceput sunt degeaba. E un cuplu de forte care se alimenteaza si se sting reciproc. Si atunci cand nu e, nu are rost sa lasi garda jos pentru ca singurul care pierde esti tu.
Din principii de autoconservare cel mai bine strangi din dinti si mergi mai departe. Fara sa te uiti inapoi, fara regrete. Cel mai puternic e cel care poate sa dispara in 5 minute definitiv din viata cuiva. Sa se intoarca si sa plece. Evident aici mai am de lucru. si probabil va ramane un defect necorectat al meu pentru ca eu iert. M-am obisnuit cu ideea ca oamenii fac greseli. Si eu sunt om si o dau in bara regulat dar mereu insist sa invat ceva din ce gresesc. Si dintr-un motiv necunoscut si mie iert, fara sa gandesc, iert fara nicio asteptare din partea celorlalti. Am invatat sa cred in a doua sansa. Nu e valabil si pentru mine. Eu daca gresesc fata de mine nu-mi acord a doua sansa pe principiul ca nimeni nu mi-a acordat-o niciodata. Dar prin a doua sansa ii dau omului o ocazie sa remedieze ceva, sa apese pe restart, sa incerce din nou. Am crescut intr-un mediu competitiv unde am invatat ca daca esti aruncat de 9 ori la pamant si dupa a zecea oara te ridici in picioare, atunci stralucesti cu adevarat. Atunci constientizezi diferentele dintre tine si cei care te inconjoara si pe masura ce timpul trece, diferentele astea se amplifica, dar continui sa acorzi a doua sansa pentru ca stii ca nu toti sunt la fel de puternici ca tine si nu toti au capacitatea de a renunta la tot si de a merge mai departe.
